Imi strapunge gandu
l un sunet ascutit si nemilos!
Da… imi spune ca ceasul nici macar nu a batut miezul noptii si ca bezna isi castiga in fiecare clipa victimile terorii. Sunt pierdut aici si parca desi cand s-a facut intuneric nu eram nicidecum singur, desi in jurul meu se aud strigate de disperare, tot mai multe si tot mai indepartate chiar, sunt singur. Mai am atat de mult de pasit in abis. Sunt oare pierdut?
Pasesc inainte purtand din greu speranta ca am pe cineva alturi! Cineva imi da speranta desi acum nu e aici 
Vreau sa cred din tot sufletul ca totusi e langa mine. Doar asa voi trece inca peste o clipa. Noaptea e atat de lunga… Unde sunt zorii si roua? Unde e Imparatia in care credeam ca am pasit acum o secunda cand eram impresurat de caldura? E un cosmar! Si totusi de ce nu se termina? Poate ca e real.. Oricum ar fi.. vreau dimineata ce nu stiu ce-mi va aduce. As spune: imbratisez oricand necunoscutul in schimbul clipei de acum.
Da, imi spune gandul ca am fost atat de naiv sa cred in dragoste si fratietate. Acum, cand ai nevoie ce mai mult de un suport, ei nu mai sunt acolo… desi ai fost langa ei, si poate chiar si ei langa tine ani de zile, la bine dar si in lacrimi. E cruda inrudirea.
Oare va mai fi macar unul din atatia demn la venirea zorilor sau ne vom manca sufletele unii altora in cautarea noastra disperata de “Lumina”. Ma indepartez usor. Nu vreau! Nu am vrut decat sa fiu parte a …Impartiei. Sunt indepartat si nimeni nu da semne ca m-ar dori inapoi. Sunt “oaia neagra “, “veriga slaba”, numit “dracu” chiar … asa se striga in gura mare. Se aude doar asta acum. Apoi…, liniste.
Unde sunteti? le spun din priviri! E prea intuneric sa se citeasca asta pe chipul meu. E prea intuneric sa se vada chipul meu.
E frig, pustiu, intunecat si neprimitor…
E trist!
*dedicata unui prieten care intelege! 
“Ar fi imposibil sa traim fara a visa ca dincolo de ce se vede e o lume tot atit de reala: lumea inimii pe care nu se poate sa n-o credem. Cine vrea sa cuprinda cu logica mintii ce spune inima, incearca imposibilul…
Ar fi imposibil si sa traim fiecare doar cu el insusi, pentru ca pasii nostri in zapada cazuta dis-de-dimineata, proaspata si curata ca sufletul unui copil,
sint desigur pasii mei si ai tai, si ai lor, care nu se mai recunosc. Pentru ca eu am calcat pe urmele tale, tu pe ale mele, si ei pe ale noastre. Si pe aceasta carare vor trece atitia…
Da, ar fi imposibil sa ne recunoastem fiecare doar prin el insusi, pentru ca oglinda in care ma privesc, sint ochii tai iar ochii mei oglinda ta si a lor…”